Statul de drept

  • Statul de drept. 

    Deşi ambiguă, noţiunea de stat de drept este foarte des utilizată, fiind înţeleasă ca un postulat sau ca o axiomă de a cărei validitate nu se mai îndoieşte nimeni, astfel că statul poate căpăta prin el însuşi o legitimitate care poate scăpa oricărui control. Accentuarea exigenţelor statului de drept coincide cu un anumit reflux al logicii democratice[1], statul generând o reacţie de legitimare sub formă normativă şi, astfel, ceea ce individul (cetăţean) n-ar fi permis niciodată, poate fi nevoit să accepte pe calea tehnicii normative practicate de „statul de drept”.

    Or, statul de drept reprezintă tocmai statul în care puterea este limitată, prin afirmarea valorilor sociale care se referă la:

    –           protecţia libertăţilor individuale;

    –           supremaţia naţiunii; şi

    –           reducerea competenţelor statului.

    A. Limitarea puterii. În principiu, statul se inspiră din neîncrederea faţă de o formă de existenţă a sa, în care se vrea a i se încadra şi limita puterea tocmai în scopul de a se evita ca această putere să devină opresivă. Un astfel de stat este supus dreptului, drept a cărui finalitate este individul şi afirmarea libertăţilor acestuia, aşa încât noţiunea de stat de drept reprezintă o centrare a dreptului pe conţinut, ci nu pe formă. Or, dacă dreptul conceput potrivit teoriei pozitiviste căreia morala îi este străină, axa lui de raportare constituind-o coerenţa logică[2], dreptul pe care se întemeiază statul de drept nu poate fi despărţit de morală, iar conţinutul său are ca axă de raportare împlinirea libertăţilor individuale. Astfel încât, primul este centrat pe autoritatea statală, cel de-al doilea pune accent pe libertatea individuală.

    Statul de drept este o concepţie a libertăţilor-limită ale puterii, o concepţie despre democraţie şi despre rolul minimal al statului. Ierarhizarea normelor şi controlul jurisdicţional al respectării acesteia nu reprezintă altceva decât un mijloc de realizare a acestui conţinut, întrucât noţiunea pe care se centrează statul de drept este cea de libertate, nu cea de normă.

    Fundamentul statului de drept este constituit într-un mod individualist de a concepe raporturile individului cu statul, afirmând primordialitatea individului în cadrul societăţii, care presupune menţinerea statului în postura de instrument afectat realizării de sine a individului, în centrul construcţiei statului de drept aflându-se drepturile omului, acestea constituind limita de acţiune a puterii sale. Scopul organizării sociale nu este ordinea, ci apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale individului, faţă de care ordinea şi dreptul pozitiv sunt doar mijloace de realizare.

    B. Teoriile autolimitării. Dualismul stat-drept ridică problema raportului între suveranitate şi limitarea statului prin drept, evidenţiindu-se că noţiunea de suveranitate exclude supunerea statului[3] faţă de drept. Eroarea acestei afirmaţii constă în aceea că acest mod de raportare este considerat a fi o contradicţie logic ireconciliabilă, pe considerentul că statul şi dreptul sunt concepute a fi realităţi exterioare una alteia fiind absolut distincte. Ceea ce este fals, întrucât ele se presupun reciproc: statul este expresia unei idei a dreptului şi doar având această calitate de stat dreptul îi conferă legitimitate, în timp ce dreptul capătă eficienţă doar prin stat. Astfel, pentru că nu există niciun drept anterior şi superior statului, nu se pune problema în termeni de prioritate sau primordialitate, aşa încât dacă statul se supune dreptului, aceasta este posibil doar în mod voluntar.

    Teoria se bazează pe o exagerare a doctrinei suveranităţii, potrivit căreia statul suveran nu cunoaşte limite în afara celor instituite de el însuşi, însă această concepţie omite faptul că în logica democratică, suveranitatea statului este subordonată suveranităţii naţionale.

    Doctrina germană susţinea teza potrivit căreia, deşi dreptul îşi are temeiul în afară de stat[4], acesta este singurul deţinător al forţei de constrângere şi este unica sursă a dreptului, statul determinând conţinutul ordinii juridice, structurată în scopul de a se constitui ca stat de drept. Astfel statul fixează el însuşi limitele în interiorul cărora puterea sa se exercită, dreptul constituind pentru stat o reală constrângere intrinsecă care rezultă din faptul că statul nu poate suprima ordinea juridică însăşi, întrucât este obligat să acţioneze în temeiul unui titlu juridic. Pe de altă parte, constrângerea rezultă din presiunea mediului social exercitată în numele ideii dreptului care întemeiază sentimentul apartenenţei la stat. Totuşi, aceste bariere puse în calea puterii statale de teoria autolimitării sunt destul de instabile, crearea acestor limite ale exerciţiului puterii având un conţinut al ordinii indiferent şi flexibil.

    Doctrina franceză (L. Duguit A. Hauriou) susţinea, criticând opera lui Carré de Malberg, că teoria autolimitării nu introduce o veritabilă limitare a statului prin drept. Carré de Malberg concepe relaţia stat-drept plecând de la premisa că nu există deasupra statului suveran nicio putere îndreptăţită să-l limiteze juridic şi susţine că orice putere care nu se poate genera şi subzista decât folosind stabilirea şi aplicarea unei reguli juridice este „în mod obligatoriu o putere limitată prin drept”[5]. Însă ordinea juridică stabilită şi necesară statului trebuie să îndeplinească trei condiţii: să fie stabilă, coerentă şi ierarhizată.

    C. Identitatea drept-stat. Teoria lui H. Kelsen afirmă că statul şi dreptul sunt una şi aceeaşi realitate şi că sintagma „stat de drept” este o tautologie. „Dacă statul este recunoscut ca o ordine de drept, dacă orice stat este un stat de drept, cuvântul devine pleonasm. Este însă folosit pentru un anumit tip de stat, (...) care corespunde cerinţelor democraţiei şi securităţii juridice”[6]. Însă, după cum normativismul explică, statul de drept semnifică o ordine juridică în care normele sunt structurate astfel încât fiecare normă îşi află validitatea într-o altă normă, superioară ca forţă juridică, ceea ce îl pune în imposibilitatea de a putea fundamenta norma constituţională în interiorul ordinii juridice[7]. O astfel de abordare, strict pozitivistă, poate determina excluderea perspectivei axiologice[8] şi orice preocupare cu privire la legitimitate.

    Altfel spus, statul de Drept poate instituţionaliza (prin interpretare) Puterea de aplicare a normei juridice, deşi normativismul, printr-o pretinsă totalitate şi ambiguitate a imperativelor sale, trece forţa de decizie celor asupra cărora norma ar vrea să li se impună, reuşind astfel să distorsioneze cele două concepte şi să altereze însăşi noţiunea de ordine juridică.



    [1]  Potrivit unei concepţii a democraţiei, statul de drept are în conţinutul său o înţelegere consensualistă a democraţiei, care impune un principiu de limitare politică şi juridică, aceasta legitimând rezistenţa la opresiune.

    [2]  „Deoarece propria ordine coercitivă este de drept, ea trebuie, conform tezei, să fie şi morală. O asemenea legitimare a dreptului pozitiv (...) este însă inacceptabilă. Căci ştiinţa juridică nu trebuie să legitimeze, nu trebuie să justifice în niciun fel ordinea normativă, pe care este chemată doar să o recunoască şi să o descrie (...)”. A se vedea: Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 94.

    [3]  Considerându-se că astfel invocată suveranitatea fie ar fi lipsită de orice conţinut (neantizată), fie n-ar trebui să mai fie pusă în discuţie ca suveranitatea statului.

    [4]   Într-un fel de cutumă, doar prin constrângerea statală dreptul cutumiar îşi găseşte condiţia existenţei sale, aşa încât doar prescripţiile sancţionate, apoi edictate de stat pot avea caracter de norme juridice.

    [5]  Carré de Malberg, Contribution a la théorie générale de l’Etat,  Sirey, Paris, 1920,  reed. C.N.R.S, 1962, p. 229.

    [6]  H. Kelsen, op. cit., p. 368.

    [7]  Astfel, normativismul se află în situaţia de a alege între două alternative: fie acceptă stabilirea temeiului constituţional într-un element extra-juridic (negând astfel normativismul însuşi), fie să accepte că fundamentarea acesteia se constituie într-un postulat indiferent (în egală măsură neconvingător şi periculos).

    [8]  În optica lui Kelsen, dreptul se autoproduce, iar puterea statului nu este decât o altă reprezentare (alt nume) a dreptului, reducând astfel problematica aplicării normelor la natura şi justeţea interpretării acestora de către organul de aplicare: „Interpretarea este, (...), o procedură mentală care însoţeşte procesul aplicării dreptului (...). Aici (...) doar interpretarea (...) autentică, adică producătoare de drept, este interpretarea de către organul care aplică dreptul (...).Oricare altă interpretare  (...), nu produce drept”. Idem, p. 404 – 413.

0 comentarii