Cu cat se-nsera peste arborii rari,
cu atat incepeau sa lumineze mai tare
inimile noastre de hoinari
cautatorii pietrei filozofale...
Totul trebuia sa se transforme-n aur,
absolut totul :
cuvintele tale, privirile tale, aerul...
prin care pluteam sau treceam de-a-notul.
Clipele erau mari ca niste lacuri
de campie,
si NOI nu mai conteneam traversandu-le.
Ora isi punea o coroana de nori, liliachie.
Ti-aduci aminte suflete de-atunci, TU, gandule ?
(Cu o usoara nostalgie - Nichita Stanescu)
